Am vorbit marți, la psihologie, despre maturitate, și am reflectat puțin pe tema asta. Unele persoane se cred mult mai mature decât sunt. La 15-16-17 ani se îmbracă deja ca niște adulți, se gândesc la căsătorie și chestii de genul. Oricât de matură aș putea părea eu în ochii unora, am 17 ani și trăiesc ca la 17, mă îmbrac ca la 17, mă port ca la 17. Câteodată mă port ca un copil de 12 ani. La școală, de obicei. Când fac mișto în ore de profi (specific, proful de mate) și urlu prin pauze, la baie, cine știe, cunoaște.
Și pentru că am 17 nu-mi plac nici relațiile serioase de genul: am un prieten de un an, doi, trei și o să mă căsătoresc cu el. Serios?! La 17 ani deja ți-ai găsit sufletul pereche și vei rămâne cu el tot restul vieții? Te uiți deja după rochii de mireasă? Te gândești ce nume să-i puneți copilului? Penal. Fără supărare și fără a face un apropo la cineva. La 17 ani e prea devreme să spui că vrei să te căsătorești cu prietenul tău, sau chestii de genul. De-aia nu-mi plac relațiile serioase, e vârsta la care trebuie să ne distrăm și să ne trăim adolescența, sau, ce a mai rămas din ea. Abia pe la sfârșitul facultății ar fi timpul să te gândești la un potențial soț, părerea mea. Sau chiar mai târziu.
Și vorbind de maturitate, îmi zboară gândul la părinți. Sunt fete de vârsta mea care zic c-ar da orice să locuiască singure, să se întrețină singure, se gândesc deja la un servici, etc. Nu zic că n-aș face orice ca să stau singură într-un apartament, ar fi superb, dar cu ai mei părinți la câțiva km depărtare, care să-mi dea bani pentru cheltuieli, etc. Nu să mă angajez ca babysitter sau vânzătoare (că altceva nu prea ai ce face la nici 18 ani) pentru o sumă de nimic din care să mă descurc cu toate cheltuielile. Și asta e aiurea.
Altă chestie legată de părinți ar fi că voi repeta a nu știu câta oară ce-am mai spus și ce spun mereu oamenilor care mă ”invidiază” pentru părinții mei cei ”prea șmecheri” și care-și consideră părinții niște comuniști care nu sunt de acord cu nimic din ce vor ei să facă. Credeți că mama a fost din prima de acord cu tot? Că de la copilul care se juca cu mingea în fața blocului am ajuns să umblu prin fel și fel de cluburi și să pierd nopțile? Nuuu.
Îmi amintesc când mi-am dat prima gaură-n ureche, în clasa a 7a, parcă. La scurt timp mi-am mai dat încă una, și încă una.. Primul pierce în buză, apoi în nas.. Mama m-a întrebat ce am la buză și eu o mințeam că era un coș, și mi-a zis că dacă-mi trece prin cap să-mi dau gaură mă dă afară din casă. Când a aflat de pierce, n-a mai zis nimic. La fel și cu fumatul. A înțeles că asta am ales să fac, și chiar dacă-mi distrug sănătatea, o fac pentru că vreau, nu mă obligă nimeni.
La mine nu a mers cu pedepsele pentru că niciodată nu au încercat să mă pedepsească. ”Libertatea” mea nu se datorează faptului că nu am crescut cu tata, pentru că am crescut cu bunicii, iar lor le creștea tensiunea când trecea de 10 și nu eram acasă.. Oameni bătrâni, se temeau pentru mine, alea alea.
Oricum, adolecenți din lumea asta, înfruntați-vă părinții dacă vreți cu adevărat ceva, nu trebuie să ascultați de ei chiar mereu, nici să-i jigniți sau să vă apucați la bătaie cu ei, dar dacă vreți să stați mai mult la o petrecere, nu vă reține nimeni. Nici măcar ei. Nu o să vă închidă nimeni în casă pentru că ați trecut de mult de vârsta de 12 ani, și ai voștri știu bine asta, chiar dacă refuză să creadă că ați crescut.
Dacă aveți un vis, luptați pentru el! Indiferent dacă e vorba de un tatuaj, un cercel sau o petrecere.